dupa Douazeci de Ani
Încerc să-mi amintesc cum au fost acele zile… Ciudat, nu îmi amintesc decât o zi însorită de Decembrie târziu, în care m-am plimbat cu Crina prin centrul Bucureștiului (și a fost ultima dată când am văzut-o)… apoi, un vis nebun și un cutremur al sorții, alături de emoții extreme și exaltare de neînțeles. Mai mult îi vedeam trăind și consumându-se pe părinții mei; probabil ei așteptaseră mai mult momentul ăsta și îl vedeau altfel decât mine, care pentru moment speram să scăpăm de frig, de cozile la banane și de penuria și izolarea generalizata. Imi amintesc momentul când mama a venit aproape plângând să mă cheme să ascult ”O ce veste minunată” la radio, la postul național. De asemenea il vedeam pe tatăl meu frământându-se și aflam de la el nume noi ale societății noastre, nume ce aveau să devină, în scurt timp, lideri politici sau economici în anii următori.
Tumultul a ținut până în ziua când au apăsat pe trăgaci.
Iar a doua zi, din cenușa epocii ce se sfârșise brutal, a renăscut pasarea Phoenix a frământărilor noastre. Piesele puzzle-ului nostru social se prăbușiseră și se amestecaseră, iar acum încercau din nou să se pună în comun, să dea o nouă față lumii în care trăiam. Și ca un monstru care se metamorfozează, societatea noastră a prins multe succesiv multiple chipuri, de cele mai multe ori grotești și hâde.
Unde suntem acum ? Eu mă simt într-o criză profundă de modele și de repere morale. Societatea noastră este invadată de demoni, demonii puterii efemere, ai bogăției putrede, ai inteligenței imorale. Oamenii care nu se închină acestor demoni sunt proști sau nebuni sau se refugiaza în colțuri ale societății unde monstrul nu le poate face rău. Iar cei care încă mai cred, sunt din ce în ce mai puțini, mai palizi, mai obosiți…
La fel ca mușchetarii lui Dumas, după 20 de ani înțelegem că ne-am schimbat și noi, și lumea din jurul nostru, iar armele cu care trebuie să luptăm sunt altele. Ei bine…
En Garde !
