Ieri seara eram pe acasa, in living, si ascultam Anna Vissi (Αννα Βισση). Iulian se juca cu prietenul lui Alex (Alex Tolatzi, jumate roman jumate austriac). La un moment dat vine Iulian la mine si-mi zice sa schimb muzica pentru ca nu-i place lui Alex. Il intreb pe Alex de ce ? Raspunsul a fost scurt, clar și la obiect ”pentru că nu-mi plac manelele !”.

Așa că m-am simțit din nou manelist. (deja incep să cred că sunt).

Pentru conformitate, iata si melodia pe care o ascultam…

E cam un an de cand m-am simtit manelist prima data.

We acesta am fost la Viena, capitala fostului imperiu al carui supuși au fost strămoșii mei (cel puțin o parte). Ajuns seara tarziu, am bagat un snitzel cu o halba de bere si am dormit intr-o camera austera, cu tavan si geamuri inalte, pe care se vedea o strada ingusta cu un tramvai serpuind (la ore absolut fixe, desigur). Ziua urmatoare am luat pranzul impreuna cu partenerii de afaceri la o restaurant italian de fitze (nu chiar fitze grele… așa… fitze medii). Seara am ieșit să ma plimb puțin pe Mariahilferstraße, înainte de culcare. Mă încerca un pic de foame, așa că am explorat vreo 2-3 variante de mâncare. Am ajuns într-un final, relativ îndoit, în bomba îngustă, cu 3 mese mici, ale unui turc. I-am explicat (în germană) că vreau o șaormă. Sau mă rog, ce numim noi șaormă. El m-a întrebat: ”Durum ?” ”Durum !” am zis eu, că îmi plăcea cum sună. Și un Apfeltee turcesc am cerut, ceea ce l-a făcut să zâmbească. Am primit un soi de șaormă senzațională, departe de făcăturile dâmbovițene. și un ceai de mere autentic, îndulcit cu miere. Am dormit fericit.

A doua zi, treabă, muncă, discuții. Apoi fuga -fuga la hotel, fă-ți bagajele și fuga la aeroport. Datorită prelungirii discuțiilor nu putusem să onorez invitația partenerilor austrieci la pranz. Așa că pe drum spre Flughafenbus… unde m-am oprit ? La turc ! Am intrat… ”Durum, zum mitnehmen”, și toată lumea din bomba respectivă zâmbea. Ei erau veseli că mă văd, eu mă simțeam primit cu căldură. Simțeam că e primul zâmbet autentic receptat în ultimele 3 zile. Nu știu cât de sincer era zâmbetul, dar era uman. Era primul om uman dupa 3 zile de roboți deprimați. Și vedeți, de aia m-am simțit din nou manelist.

Pentru refresh, ca să vedeți cum a fost prima dată… iată aici.

Pe 1 martie a avut loc la ASE o “ofensivă austriacă” a instituţiilor de training. Evenimentul a fost denumit Austria Show Case şi a fost organizat de Camera de Comerţ a Austriei (WKO) şi de Ambasada Austriei. Am participat şi eu ca reprezentant a două firme: SVASTA Consult din Bucureşti şi Management Akademie din Viena.

Trec peste organizarea impecabilă a acestui eveniment, a început să fie o obişnuinţă.

Vreau să punctez faptul că institutele austriece de training (implicit firma SVASTA Consult cu partenerii săi) sunt active în România pentru a oferi training cât mai sofisticat în domenii mai mult sau mai puţin punctuale.

De foarte multe ori s-a pus problema faptului că firmele private austriece active în România nu pot găsi la institutele de training româneşti competenţele de business de care au nevoie (la început m-am gândit că nu e adevărat, apoi mi-am dat seama că şi eu am obţinut competenţe de controlling şi costuri din Austria).

S-a pus problema faptului că firmele româneşti nu înţeleg necesitatea obţinerii de competenţe de management prin training, de aceea firmele româneşti de training nu vând altceva decât soft - skills (vânzări, comunicare, negociere, etc.); a faptului că firmele austriece îşi bazează dezvoltarea pe competenţe sofisticate şi de ultimă noutate pe care le achiziţionează prin training (de aceea eram noi acolo, noi, austriecii).

Nu ştiu cât adevăr era în toate aceste probleme puse pe tapet.

Prin faptul că vin din ce în ce mai multe firme de training austriece în România, în schimb, înţeleg că sofisticarea în management va creşte iar preţurile pentru training vor exploda; înţeleg că training-ul este văzut de firmele apusene ca fiind singurul mijloc de a obţine competenţe de ultimă oră, pe care le vor folosi pentru a se impune pe piaţă.

Şi înţeleg că dacă firmele româneşti nu vor apela la training pentru a rezista “ofensivei austriece” (citat Dr. Schenz - vicepreşedintele Camerei de Comerţ din Austria), vor fi, din ce în ce, mai puţine.

Azi dimineaţă am venit la birou cu maşina (rar se întâmplă, dar azi s-a întâmplat). Când să intru pe străduţa noastră, văd că era blocată de un automobil mare şi negru. Străduţa. Nu se putea intra şi nu se putea ieşi de pe străduţă (adică locuitorii de pe străduţă şi cei care au birourile pe străduţă aveau interzis în ziua aceea de a pleca de acasă cu maşinile sau de a veni la birou cu maşina). Automobilul mare şi negru trona în dreptul intersecţiei.

Am coborât din maşină şi am inspectat să văd dacă este cineva în atomobilul mare şi negru. Mi se părea improbabil ca cineva să încurce astfel circulaţia şi, totuşi, să nu fie nimeni în maşină. Improbabilul îşi are locul lui în vieţile noastre: maşina era goală.

Mi-am hartoit şi eu maşina cum am putut şi apoi am dat telefon la 112, care mi-a făcut legătura cu poliţia. Poliţia mi-a cerut date precum stradă, număr maşină numele meu, etc. şi mi-a spus că va lua legătura cu poliţia rutieră. Şi? întreb eu. Şi nimic. răspund ei. Poliţia rutieră va decide.

Peste câteva minute le-am văzut. Erau două fete. Proptiseră acolo automobilul mare şi negru gândindu-se că vor sta doar câteva minute (era ora 11, unul dintre colegii mei făcuse reclamaţie, şi el, la poliţie cu vreo oră în urmă pe aceeaşi temă).

Evident, n-a venit nimeni de la Poliţie să ridice maşina între reclamaţia colegului meu şi reclamaţia mea.

Câţiva metri depărtare, angajaţi ai poliţiei, în uniforme, împărţeau flori trecătoarelor.

Poate eu am reprezentări greşite despre îndatoririle poliţiei. Cel puţin faţă în faţă cu nesimţirea omenească.

Nu știu dacă e locul potrivit pentru comentariul meu… dar am auzit acum vreo luna o melodie drăguță a lui Guess Who… ulterior am văzut videoclipul ce mi s-a părut genial

ulterior am dat un search pe google (goagăl în sectorul 5) și am descoperit motivul:  regizorul clipului este Marian Crișan, unul din regizorii noului val, caruia francezii i-au dat palme. (Palme d’Or, Cannes, cu Megatron).

Uitați-vă puțin la clip: fără efecte, fără recuzite scumpe gen Ferarri, cu multă atenție la detalii (jucăriile de pe pian, ghiozdanul copilului, câinii din final… ca să amintesc câteva) și cu un story clar și accesibil.

Asta, din punctul meu de vedere, arată ce efect se obține atunci când doi profesioniști se pun în comun. Deci, ca să fiu ușor în ton cu Guess Who, ”profesioniști din toate țările, uniți-vă”, inclusiv în training.