Vorbiți limba română ? Atunci ar trebui să știți și aceste cuvinte: doline, uvale, avenuri, izbucuri şi ponoare, mai ales că sună senzațional, undeva între arhaic și protoromân.

Mai sus e Marele Portal de la intrarea in Cetăţile Ponorului. Era o zi cu soare, cu 27-30 de grade afara, insă la câteva sute de metri de intrare a trebuit să-mi pun toate hainele groase pe mine. E momentul pozei.

În poza următoare suntem în Cetățile Ponorului, am intrat prin prima dolina; lumina ce permite poza vine din avenul 2. Ponorul ce curge pe lângă noi mai merge câțiva kilometri apoi se transformă în izbuc și iese printr-o stâncă. Era unul din puţinele locuri unde lumina permitea realizarea unei poze.

Din acest punct am mai mers vreo 30 de minute prin beznă şi am ieşit prin avenul 3, îngheţaţi şi parţial uzi.

Însă merită; imaginile din interior sunt ireale, de vis; când am văzut prima dată peştera nu mi-a venit să cred că există aşa ceva şi mai ales că e în România. Ştiţi că anumiţi speologi internaţionali consideră această peşteră ca cel mai spectaculos fenomen carstic din Europa ?

Trebuie să completez puţin postul de mai jos. Victor Borge spune că prezintă opera Flautul Fermecat (Zauberflöte) de Mozart, De aceea, intervin cu anumite precizări:

1. Zauberflöte nu are un act, cum spune Victor Borge, ci două
2. Nu începe cu un “intermission” de 45 de minute, cum spune VB, ci cu o uvertură de aproximativ 6:45
3. Nu începe cu doi copaci care arată o mică pădure, cum spune VB, ci un un loc aşezat între munţi şi văi
4. După tenor (care intră primul, într-adevăr) nu intră soprana, cum spune VB, ci trei doamne şi apoi baritonul, Papageno
5. Într-adevăr, când vine Papageno, tenorul, Tamino, se ascunde.
6. Nu există vreun tată. Basul este Sarastro.
7. Spre surprinderea lui VB, în Zauberflöte NU există cor. Sunt nişte preoţi, e drept, dar departe de a fi cor.
8. Soprana nu moare înjunghiată la sfârşit (ăsta este finalul de la Rigoletto, eventual)

Poate mai sunt şi alte chestii care nu se potrivesc şi care mi-au scăpat. Dar, ce este clar, este că Victor Borge vorbeşte (haios, nu-i vorbă) despre altă operă, nu despre Zauberflöte. Pentru Zauberflöte veniţi la ONB.

La toamnă, când frunza va îngălbeni,

Când pentru ftizici nu se ştie ce noi surprize vor veni,-

Alcoolizat, bătut de ploi, cum n-am mai fost cândva,

Târziu, în geamul tău, încet, cu o monedă voi suna.

(atât că, după cum vedeţi, geamul e bine ferecat iar moneda domnului Bacovia e, probabil, singura care a mai ramas…)

Tot citesc zilele astea prin ziare despre faptul că Herta Müller, născută în România, a luat premiul Nobel pentru literatură. Toate ziarele punctează faptul că Herta Müller este născută în România. Nimeni nu spune că, până ca acest nume să devină cunoscut urbi et orbi, nimeni nu scria nimic despre Herta Müller, ca şi cum n-ar fi existat.

De fapt, domnia sa are soarta multor altor “români” care au plecat din România, au fost formaţi şi apreciaţi în alte ţări, iar după succese spectaculoase, românii i-au revendicat ca fiind “de-ai lor”, ca şi cum românii şi România ar fi făcut ceva pentru ei. Lista este foarte lungă, dau doar câteva exemple: Eugen Ionescu, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, George Enescu şi acum, Herta Müller.

M-am intors aseara dupa o calatorie de cateva zile prin… Balcani. Dupa cateva multe sute de km prin Macedonia greceasca si prin Bulgaria, seara pe la 8 am ajuns in punctul de frontiera de la Ruse. După ce am plătit 5 euro taxa de pod fără chitanță la bulgar (ceea ce m-a făcut să mă simt bine că și capra vecinului e… cel puțin șchioapă) am luat-o pe ”podul prieteniei” in urma unui cârd de tiruri turcești. Cam după mijlocul podului, acolo unde convențional se termină Bulgaria și începe România se termina și asfaltul decent. La vreo 200 de metri după semnul de România (de altfel neluminat, că e criză), arcurile mașinii au avut plăcerea să se muleze după prima groapă adevărată, cu adevărat românească. Nu mai simțisem feelingul de vreo 2.000 de km și am înțeles că am ajuns home, sweet home. M-am gândit în sinea mea ”e un fel de welcome to Romania”.

Ulterior am aterizat in punctul de frontieră român, într-o mare de tiruri turcești ce așteptau ca ienicerii și spahii d’antant ora 12, ca să invadeze România (probabil că duminica e interzis tiruri pe șosele patriei). Vama română neluminată, plină de gropi, complet nesemnalizată. Am făcut niște echilibristici șoferistice și până la urmă am ajuns pe coloana cu automobile, unde nu era nimeni. După ce am trecut de polițistul de frontieră am mai înaintat câteva sute de metri prin semibeznă, singura sursă de lumină decentă provenind de la farurile tirurilor ienicerilor și spahiilor. Am zărit undeva 2 gherete și m-am apropiat cu mașina de ele. Pe cea din stânga scria vamă, pe cea din dreapta (chiar luminat !) scria garda financiară. Din ghereta vămii a ieșit la mine un reprezentant al patriei bine hranit, cu uniforma lejer în dezordine. Fără șapcă și ușor deranjat că nu il las să-și exercite autoritatea în liniște și beznă cu ienicerii și spahii mai sus menționați, m-a interpelat:

”Ce doriți ?”

”Păi… unde sunt ? Am nimerit cumva în vama română ? (mă miram pentru că nu intenționasem să intru în vamă, nu aveam nimic de vămuit sau declarat)”

”Unde vreți să ajungeți ?” -  a sunat răspunsul - întrebare

”În București !” - am replicat eu (un oraș mic din România, nesemnificativ, firesc să nu fie semnalizat nicicum în punctul de trecere a frontierei)

”O luați înainte și la dreapta” m-a luminat reprezentantul patriei mamă

”Multumesc” - am pornit din nou mașina, am mers câtiva metri și farurile mi-au luminat o enormă construcție de litere (neluminate de altfel) cu un mesaj care venea să-mi întărească și să-mi precizeze fără echivoc, deși ușor tardiv, toată seria de senzații trăite în ultimele zece minute: 

WELCOME TO ROMANIA

La sfărșitul unei săptămâni de frământări politice și sociale încercam să mă gândesc la impactul acestora asupra economiei. Mai ales că mulți m-au întrebat ce părere am, cum va afecta criza politica sectorul economic, cum va fi, etc.

Ce părere am ? Proastă, evident.

România s-a îmbolnăvit din nou de impredictibilitate. Cea mai gravă boală pentru sistemul economic, aceea în care nu reușești să prevezi în nici un fel cum va evolua economia și în care te limitezi a lua decizii economice pe termen scurt. Am mai trait o astfel de perioadă, între 1997 și 1999. Este foarte rău să nu poți să faci nici o estimare, de bine sau de rău. Nu mai facem investiții, în active sau în oameni, nu ne mai ocupăm de îmbunătățirea proceselor din organizațiile noastre, abandonăm orice orientări strategice sau pe termen mediu și lung.

Trăim de pe o zi pe alta, și pe undeva e logic să fie așa, pentru că orice acțiune a noastra cu un impact pe termen mediu sau lung riscă să fie strivită de evoluțiile din mediul economic în care activăm. Mediu care a devenit în ultimul an din ce în ce mai impredictibil.

Spunea ”cineva” că liniștea e utilă doar hoților, care pot fura în liniște. Nu e așa, liniștea e utilă și celor care construiesc. Care construiesc organizații, care construiesc procese, care construiesc sisteme și principii. Noi încercam să construim, și mulți alții în jurul nostru încercau să construiască și ei. Cred că eram destul de mulți, mai mulți decât cei care încercau să fure la adăpostul liniștii. Iar starea de impredictibilitate a blocat sau a încetinit semnificativ acest proces de construcție.

Însă…ce ne mai lăsase Pandora pe fundul cutiei ? A, da, speranța…