Firma SVASTA Consult face training.

Acolo, trenul era menționat în mersul trenurilor cum că pleacă la Viena. La linia 9 (linia la care era trenul) scria că trenul care se afla pe acea linie merge la Viena. Pe tren, însă, scria altceva. La ghișeul de informații era coadă foarte mare, așa că am luat de bun ce văzusem pe internet, pe planul de mers al trenurilor și pe afișajul de la capătul stației. Și m-am suit în tren.

Cred că intuiți deja ce urmează.

Vine controlorul. Citeam când a venit el. Îi dau biletul, spun “Guten Abend” relativ indiferent și continui să citesc. El se uită la mine, se uită la bilet și apoi întreabă: “Do you speak english?” “Yes” răspund eu, presimțind ce va să vină. Și presimțirea nu mă înșeală, căci conductorul spune: “This train is not going to Vienna”. Prima întrebare care mi-a venit în cap a fost să-l întreb unde merge, dar imediat mi-am dat seama că n-are nici un sens. Nu mă interesa unde merge trenul, mă interesa un tren care să meargă unde voiam eu, adică la Viena. Conductorul spune mai departe: “You have to change at Gyor”. Conductorul scoate un mers al trenurilor și-mi arată cu degetul la ce oră pleacă trenul din Gyor către Viena (pesemne lipsise la ora la care s-au predat numeralele în engleză).

Am coborât la Gyor. La informații aflu că da, am un tren către Viena Vest la ora 4 dimineața (era 8 jumate seara) dar, mai am unul la 10 jumate (merge în Viena, da, dar doar la Meidling, nu la Vest). Nici nu voiam la Vest, voiam unul la Viena, iar cel care mergea doar la Meidling era foarte potrivit.

Și așa am ajuns la Viena la miezul nopții. Am prins ultimul trenuleț spre Traiskirchen și la ora 1 noaptea eram în pat.

Așadar, era cât p-aci să explorez grădina vecină. Noaptea. N-a fost să fie. Data viitoare.

Dacă indicatorul ar fi fost pus la cealaltă intrare, dinspre București spre Ploiești, ar fi avut o minimă logică: informations touristiques ar fi putut însemna Muzeul Ceasului din Ploiești, Castelul Hașdeu din Câmpina, Peleș la Constanța, Brașov, Sighișoara, etc. Dar poate că Siolpani are mai mult de două intrări.

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-7671538-emil-boc-manelistii-trebuie-plateasca-impozit-venit.htm 

Și ca orice român stresat de apocalipsa fiscală ce planează deasupra lui m-am simțit cumva solidar cu saracii cantautori….e deja notoriu că în țara asta, din când în când, mă simt manelist. 

Oricum, e bine că premierul a identificat sursa evaziunii din România. Eu deja mă simt mai bine și aștept să crească PIB-ul.

Și când o să auziți cântecelul ăla cu ”să moară dușmanii mei….” să știți la cine se referă. (Mă refer la fisc, doamne ferește să se înțeleagă alt ceva).

Drumul porneşte imediat de după Guvern şi merge către Piaţa Aviatorilor. Imediat ce se termină asfaltul şi începe pietrişul, sunt câteva gropi şi denivelări care te anunţă că partea frumoasă s-a terminat (deocamdată) şi intri în zona gri. Roţile încep să zdrăngăne pe pietrişul ăla şi trebuie să fiţi foarte atent să nu existe vreo piatră (sau mai multe) lipsă. În cazul în care tocmai ce a plouat şi pietrişul este ud, puteţi avea bafta unui accident spectaculos, modalitate nesperată de a ajunge la ştiri.

Drumul continuă până la Piaţa Aviatorilor. Pe măsură ce maşina merge mai departe, drumul evoluează în a se strica: este din ce în ce mai prost. Ajungeţi la Nasture. Ei, acolo, cineva a pus ASFALT! Maşina curge fluid câteva momente, dar nu vă bucuraţi prea mult: începe drumul de la Nasture către Arcul de Triumf! Ultima parte a acestui drum, cea mai proastă! În faţă se vede semaforul de la Arcul de Triumf şi cine a mai trecut pe-acolo ştie că de la semafor este iarăşi ASFALT! Pământul făgăduinţei!

Dar, trebuie, mai întâi să ajungi la semafor. Semaforul se îndepărtează, parcă, pe măsură ce mergi către el, parcă e o fata morgana. Drumul se strică din ce în ce, trebuie să încetineşti, nu poţi să mergi decât cu viteza a doua. Maşina se clatină, parcă ar merge pe un traseu de test de anduranţă a amortizoarelor. Sunt unii care trec pe lângă tine în viteză (şi un biciclist pare că trece în viteză p-acolo) şi-ţi dai seama că ăştia conduc maşinile altora.

Se vede semaforul. Se apropie. Ai vrea să accelerezi, dar nu ai curaj, pentru că gropile şi denivelările nu s-au terminat încă. Semaforul este încă verde. Ştii că dincolo de el este asfalt şi poţi să conduci fără să ai teamă că sar roţile. Te apropii. Culoarea verde se măreşte şi vrei să treci. Şi, atunci, chiar înainte de semafor ţi şe aşterne în faţă o GROAPĂ mare, cu margini ascuţite pe care o vezi şi ţi se pare foooooarte mare. Este Finit coronat opus. Te întrebi repede dacă să frânezi înainte de groapă şi să treci încet sau să accelerezi şi să zbori peste. Nesimţitul de serviciu vine din spate făcând semn cu farurile, forţând trecerea. Se aude zgomotul maşinii tale trecând peste (şi prin) groapă, se mai aude un zgomot (maşina nesimţitului de serviciu, ceea ce dă un minim sentiment de satisfacţie) şi gata! Ai ajuns pe asfalt. Pietrişul s-a terminat!

Am tot citit despre acel drum. Ştiţi de ce nu se asfaltează? Pentru că e MONUMENT ISTORIC !!!

Cuvintele cu care oamenii ne-au găsit (în principal pe Google) sunt (selecţie, evident):

“calculaţia costurilor”,

“gabriela alcea” - cu ghilimele şi fără-  (se pare că Gabi chiar face impresie pe unde trece şi noi, ca fraierii, n-am scris decât o singură dată despre ea),

“borduri logan” (ăsta ştiu la ce post a ajuns),

“alcea gabriela ” (asta-i culmea!),

“scandinavia balcanilor” (ăsta ar putea să fie brand de ţară, la mişto, evident!)

“unilact” (bună brânza lui, mai căutaţi)

“nicolae bretan” (surprinzător!),

“nevoia de instruire”, “nevoia de training”, “sostakovici”, “rigoletto la sibiu”, “branza burduf la vanzare”, “cum sa scriem o carte de management” (chiar credea că va afla răspunsul de pe internet?), “ina” (da’ ne-a găsit pe noi!), “partituri religioase” (frumos!), “pitagora din samos” (se pare că avem cititori elevaţi), “videoclipuri cu hannah montana” (oameni buni, cine e hannah montana de care tot aud în ultima vreme? inclusiv Mihai zice că s-a săturat de ea / asta), “curs de management teatral” (da, ştiu sunt mulţi care vor asta, inclusiv un director de operă pe care-l ştiu bine şi un director de filarmonică dintr-un frumos oraş ardelenesc).

Am avut vizitatori din România şi cam toată Europa, apoi din America de Nord, Argentina, Rusia, China, Kazahstan (da!), Australia, Nigeria (din nou, da!). Top trei este format din România, Statele Unite, Germania. Vizitatorii din Austria sunt abia pe locul 7 (cred că acolo ar trebui să facem promovare intensă, dar bine măcar că sunt în top zece, urmaţi de Mexic şi Franţa).

Mă întreb aşa, ca românu, dacă turiştii străini vin în ţara cu brandu’ sau vin în ţara în care se simt bine. Cred, totuşi, că vin în ţara cu brandu’. Nu vedeţi ce de turişti străini tot vin în România de când se tot schimbă brandu’?

În final a plecat trenul. Un şarpe trist și murdar, într-o gară coșcovită cu ceferiști prăfuiți, reflectau cum nu  se poate mai bine starea infrastructurii feroviare din România.

Cu puțin înainte să plece trenul, Filip (3 ani) a vrut la toaletă. Mama lui m-a intrebat: unde să mă duc ? Zic: uite acolo o toaletă, e privată, dai banu, poate totuși e decentă… Mama lui mi-a replicat că ea se duce la McDonald la care eu i-am spus că e sclava brandurilor (dar că nu are decât, că doar e mama copilului, are full decision în ceea ce îl privește. Eu sunt doar consultativ, ca și consiliul național al magistraturii când numește președintele procuri și judecători. Adică îl consultă da’ nu ține cont de el).

Se întorc ok, Filip ceva mai ușor, iar mama lui ceva mai relaxată, semn că brandul și-a respectat valorile din spatele numelui (mâncarea sucks, buda ok).

După ce pleacă trenul… mă încearcă și pe mine sentimentul necesității. Cei drept stăteam de 2 ore în gara și mai băusem și eu niște apă, să îmi treacă năduful provocat de Celsius si de Berceanu. Și bineînțeles, ca să demonstrez soției că eu, spre deosebire de ea, nu sunt sclavul brandurilor, mă duc la toaleta privată autohtonă.

A fost superb.

Vă recomand cu căldură, dacă ajungeți în gară, să dați o tură. Costă numai 1 leu (la banii ăștia puteți merge ca la muzeu, chiar dacă nu aveţi nevoie); e poziționată între Spring time și McDonald. Poate ar merita un loc pe Google maps.

Mai întâi, după ce dai colțul, cobori în jos (ca un luceafăr, evident). Jos este tanti in charge. O apariție ravisantă, așa cam pe la vreo 130 de kg, machiată gen Mariana Nicolesco in Cio-cio San. I-am pus respectuos pe măsuță 1 leu după care mi-a spus că dacă vreau să mă șterg pe mâini îmi poate da hârtie. Ușor îngrozit de cum ar fi arătat hârtia am refuzat și m-am îndreptat către sala principală. Chiuvete pe stânga, uşi albastre pe dreapta. Afișe scrise cu galben-verde: vă rugăm folosiți toaleta cum trebuie. Am deschis una din uşi şi am intrat cugetând la ”oare cum trebuie” și la sensul vieții în general. The toilet - turkish style. După ce am rezolvat motivul vizitei, am ieșit afară cu gândul să mă spăl pe mâini. Câteva chiuvete stăteau disponibile, cu robinetul de apă caldă demontat. Câtă preocupare pentru încălzirea globală ! Mă spăl pe mâini, rememorez că uscător de mâini nu se există iar hârtia am refuzat-o și mă șterg gânditor de pantaloni, îndreptându-mă spre ieșire. La ieșire, Cio-Cio San de Grivița  trona la fel de imperturbabilă și am avut de data asta ocazia să remarc alături de ea o imensă icoană a Fecioarei Maria, frumoasă de altfel, înconjurată de diferite anunțuri și îndemnuri la comportament civic de genul păstrați curățenia, nu fumați în toaletă și, culmea, bărbieritul interzis !

M-am făcut din nou luceafăr, am urcat în sus, unde mă aștepta soția. Ei, cum a fost ? mă întreabă ea zâmbind ironic. Cum să fie, super ! am răspuns eu. E un must see, nu vrei să te duci ? La care soția, obișnuită cu ciudățeniile mele estetice mă refuză.

Păcat, îi răspund. Locul ar putea concura liniștit pentru MBE.

MBE ?  mă întreabă ea.

Da, MBE, adică Most Balcanic Experience răspund eu, probabil marcat de discuţiile din ultimele zile despre brandul de ţară, cu vaga impresie că iar au ales greşit şi probabil nu ştiau de toaleta din gară.

Nevertheless, ce facem, o punem pe Google maps ?

La Budapesta - o singura firma de taxi autorizata la aeroport. Putin mai scump insa foarte civilizat; mi-am adus aminte si eu de vremea cand la Otopeni era doar Flytaxi si lucrurile erau ok.  30 de minute de drum și am ajuns la hotel. În oraș temperaturi de Beirut: 36-37. Ce gulaș să mănânci pe vremea asta. Poate taboule.

Seara un meeting, la un restaurant drăguț, așa… mai studențesc. Stresat de bucătăria maghiară picantă, grasă, cu gusturi puternice, violent amestecate m-am limitat la cea mai cuminte salata din meniu. Evident în ea oțet din belșug. Am supraviețuit totuși. Chiar îi spuneam colegului maghiar că dacă mai au multe călduri de genul ăsta vor trebui să-și schimbe bucătăria (și să adopte Coranul, am mai adăugat eu, chestie care nu știu dacă l-a distrat).

Dimineața mă întâlnesc cu colegii din Austria și Germania și plecăm conduși de un coleg maghiar spre sala unde aveam întâlnirea. Pe drum trecem strada pe la un semafor care indica roșu. Nici-o mașină și mă uit cu satisfacție cum ungurul trece iar eu rămân împreună cu austronemții și așteptăm ca vitele să se facă verde. (deci iată, primul semn că și ăștia sunt maneliști, și se dau doar saxoni). Se face endlich verde și trecem și noi.

Pe drum trecem pe lângă cea mai importantă biserică din Budapesta, pe care ne-o arată mândri: Bazilica Sf. Ștefan (sau Szent Istvan, ca să fiu mai precis). La care needucatul ăsta de român le aruncă întrebarea perfidă: da de ce se cheamă bazilică? e construită în stil bizantin, sau a fost ortodoxă, sau ce ? Că dacă era pe bune catolică îi spuneau catedrală… asta ca să le amintesc că Szent Istvan a fost inițial ortodox (pe motiv că ii plăcuseră mai mult ritualul și veșmintele) iar apoi și-a schimbat orientarea din motive politice… Întrebarea rămâne fără răspuns…

Ajungem la sala de discuții și aici lucrurile se desfășoară bine. Ce e al lor e al lor. Sunt primitori, muncitori, simpatici, aproape că uiți toate clișeele cu care ne intoxică vadimii.

Seara mergem cu toții, unguri, austrieci, germani și subsemnatul cu o etnie ușor neclară, la masă. De data asta ceva tradițional: dă-i cu palinca, da-i cu bere locală. Eu îmi iau o limonadă că sunt pocăit, spre ironia comesenilor. Începem să trăncănim diverse și încet încet ajungem la concediu. Cineva mă întreabă unde am fost, răspund ”Grecia” la care austriacul îmi spune că lui nu-i place în Grecia, că serviciile sunt proaste și că până și în Albania s-a simțit mai bine primit și a fost mai bine servit. Evident mă pregăteam să mă bat pentru poporul frate grec când se reped ungurii! Că vai că ce mult le place lor în Elada, că acolo e frumos, că atmosfera e relaxată, că nimeni nu se stresează, că grecii sunt așa drăguți când sunt haotici, etc.

Stăteam și mă uitam cu gura căscată, pentru că știți, eu sunt manelist, dar ungurii !!!? Pe urmă mi-am adus aminte că și ei au venit din Orient și când au ajuns în pustă au ignorat indicatorul ”spre Finlanda”. Și că de fapt multe din caracteristicile lor (se aprind ușor, sunt înclinați spre extreme) sunt orientale, iar limba lor are multe cuvinte comune cu limba turcă.

Și m-am simțit brusc mai puțin manelist. Mai ales că am putut să răspund afirmativ la întrebarea unui coleg ungur dacă, fiind român și deci cu origini latine, înțeleg ce scrie pe frontispiciul bazilicii Szent Istvan: Ego sum via, veritas et vita…