RSS

  • AGORA
  • MAGISTER

  • Archive for the ‘Land of no choice’ Category

    Manelisti din toate tarile…

    Saturday, August 7th, 2010

    uniți-vă ! Premierul român a pus ochii pe voi.

    http://www.hotnews.ro/stiri-esential-7671538-emil-boc-manelistii-trebuie-plateasca-impozit-venit.htm 

    Și ca orice român stresat de apocalipsa fiscală ce planează deasupra lui m-am simțit cumva solidar cu saracii cantautori….e deja notoriu că în țara asta, din când în când, mă simt manelist. 

    Oricum, e bine că premierul a identificat sursa evaziunii din România. Eu deja mă simt mai bine și aștept să crească PIB-ul.

    Și când o să auziți cântecelul ăla cu ”să moară dușmanii mei….” să știți la cine se referă. (Mă refer la fisc, doamne ferește să se înțeleagă alt ceva).

    Monument istoric

    Sunday, August 1st, 2010

    De fiecare dată, câmpinean fiind, când ies din Bucureşti către Câmpina trebuie să merg de la Piaţa Victoriei până la Arcul de Triumf pe un drum. Pietruit.

    Drumul porneşte imediat de după Guvern şi merge către Piaţa Aviatorilor. Imediat ce se termină asfaltul şi începe pietrişul, sunt câteva gropi şi denivelări care te anunţă că partea frumoasă s-a terminat (deocamdată) şi intri în zona gri. Roţile încep să zdrăngăne pe pietrişul ăla şi trebuie să fiţi foarte atent să nu existe vreo piatră (sau mai multe) lipsă. În cazul în care tocmai ce a plouat şi pietrişul este ud, puteţi avea bafta unui accident spectaculos, modalitate nesperată de a ajunge la ştiri.

    Drumul continuă până la Piaţa Aviatorilor. Pe măsură ce maşina merge mai departe, drumul evoluează în a se strica: este din ce în ce mai prost. Ajungeţi la Nasture. Ei, acolo, cineva a pus ASFALT! Maşina curge fluid câteva momente, dar nu vă bucuraţi prea mult: începe drumul de la Nasture către Arcul de Triumf! Ultima parte a acestui drum, cea mai proastă! În faţă se vede semaforul de la Arcul de Triumf şi cine a mai trecut pe-acolo ştie că de la semafor este iarăşi ASFALT! Pământul făgăduinţei!

    Dar, trebuie, mai întâi să ajungi la semafor. Semaforul se îndepărtează, parcă, pe măsură ce mergi către el, parcă e o fata morgana. Drumul se strică din ce în ce, trebuie să încetineşti, nu poţi să mergi decât cu viteza a doua. Maşina se clatină, parcă ar merge pe un traseu de test de anduranţă a amortizoarelor. Sunt unii care trec pe lângă tine în viteză (şi un biciclist pare că trece în viteză p-acolo) şi-ţi dai seama că ăştia conduc maşinile altora.

    Se vede semaforul. Se apropie. Ai vrea să accelerezi, dar nu ai curaj, pentru că gropile şi denivelările nu s-au terminat încă. Semaforul este încă verde. Ştii că dincolo de el este asfalt şi poţi să conduci fără să ai teamă că sar roţile. Te apropii. Culoarea verde se măreşte şi vrei să treci. Şi, atunci, chiar înainte de semafor ţi şe aşterne în faţă o GROAPĂ mare, cu margini ascuţite pe care o vezi şi ţi se pare foooooarte mare. Este Finit coronat opus. Te întrebi repede dacă să frânezi înainte de groapă şi să treci încet sau să accelerezi şi să zbori peste. Nesimţitul de serviciu vine din spate făcând semn cu farurile, forţând trecerea. Se aude zgomotul maşinii tale trecând peste (şi prin) groapă, se mai aude un zgomot (maşina nesimţitului de serviciu, ceea ce dă un minim sentiment de satisfacţie) şi gata! Ai ajuns pe asfalt. Pietrişul s-a terminat!

    Am tot citit despre acel drum. Ştiţi de ce nu se asfaltează? Pentru că e MONUMENT ISTORIC !!!

    MBE

    Thursday, July 29th, 2010

    Luni l-am dus pe Filip la Gara de nord, pleca la Oradea. Trenul, planificat sa plece la 8 si 8 minute (o oră de-a dreptul ironică) a plecat pe la 9, deci cu o ora intarziere. In final a avut 3 ore de intarziere la Oradea. Si, ma uitam pe tabela de mersul trenurilor, nu exista nici un tren care sa nu aiba o intarziere, cat de mica. Cred că era chestie de ambiție între conductorii de tren și licitau la centrul logistic al CFR (îmi imaginez că există așa ceva. deși imaginația mea e poate exagerată) care să aibă întârziere mai mare.

    În final a plecat trenul. Un şarpe trist și murdar, într-o gară coșcovită cu ceferiști prăfuiți, reflectau cum nu  se poate mai bine starea infrastructurii feroviare din România.

    Cu puțin înainte să plece trenul, Filip (3 ani) a vrut la toaletă. Mama lui m-a intrebat: unde să mă duc ? Zic: uite acolo o toaletă, e privată, dai banu, poate totuși e decentă… Mama lui mi-a replicat că ea se duce la McDonald la care eu i-am spus că e sclava brandurilor (dar că nu are decât, că doar e mama copilului, are full decision în ceea ce îl privește. Eu sunt doar consultativ, ca și consiliul național al magistraturii când numește președintele procuri și judecători. Adică îl consultă da’ nu ține cont de el).

    Se întorc ok, Filip ceva mai ușor, iar mama lui ceva mai relaxată, semn că brandul și-a respectat valorile din spatele numelui (mâncarea sucks, buda ok).

    După ce pleacă trenul… mă încearcă și pe mine sentimentul necesității. Cei drept stăteam de 2 ore în gara și mai băusem și eu niște apă, să îmi treacă năduful provocat de Celsius si de Berceanu. Și bineînțeles, ca să demonstrez soției că eu, spre deosebire de ea, nu sunt sclavul brandurilor, mă duc la toaleta privată autohtonă.

    A fost superb.

    Vă recomand cu căldură, dacă ajungeți în gară, să dați o tură. Costă numai 1 leu (la banii ăștia puteți merge ca la muzeu, chiar dacă nu aveţi nevoie); e poziționată între Spring time și McDonald. Poate ar merita un loc pe Google maps.

    Mai întâi, după ce dai colțul, cobori în jos (ca un luceafăr, evident). Jos este tanti in charge. O apariție ravisantă, așa cam pe la vreo 130 de kg, machiată gen Mariana Nicolesco in Cio-cio San. I-am pus respectuos pe măsuță 1 leu după care mi-a spus că dacă vreau să mă șterg pe mâini îmi poate da hârtie. Ușor îngrozit de cum ar fi arătat hârtia am refuzat și m-am îndreptat către sala principală. Chiuvete pe stânga, uşi albastre pe dreapta. Afișe scrise cu galben-verde: vă rugăm folosiți toaleta cum trebuie. Am deschis una din uşi şi am intrat cugetând la ”oare cum trebuie” și la sensul vieții în general. The toilet - turkish style. După ce am rezolvat motivul vizitei, am ieșit afară cu gândul să mă spăl pe mâini. Câteva chiuvete stăteau disponibile, cu robinetul de apă caldă demontat. Câtă preocupare pentru încălzirea globală ! Mă spăl pe mâini, rememorez că uscător de mâini nu se există iar hârtia am refuzat-o și mă șterg gânditor de pantaloni, îndreptându-mă spre ieșire. La ieșire, Cio-Cio San de Grivița  trona la fel de imperturbabilă și am avut de data asta ocazia să remarc alături de ea o imensă icoană a Fecioarei Maria, frumoasă de altfel, înconjurată de diferite anunțuri și îndemnuri la comportament civic de genul păstrați curățenia, nu fumați în toaletă și, culmea, bărbieritul interzis !

    M-am făcut din nou luceafăr, am urcat în sus, unde mă aștepta soția. Ei, cum a fost ? mă întreabă ea zâmbind ironic. Cum să fie, super ! am răspuns eu. E un must see, nu vrei să te duci ? La care soția, obișnuită cu ciudățeniile mele estetice mă refuză.

    Păcat, îi răspund. Locul ar putea concura liniștit pentru MBE.

    MBE ?  mă întreabă ea.

    Da, MBE, adică Most Balcanic Experience răspund eu, probabil marcat de discuţiile din ultimele zile despre brandul de ţară, cu vaga impresie că iar au ales greşit şi probabil nu ştiau de toaleta din gară.

    Nevertheless, ce facem, o punem pe Google maps ?

    Rio, Rio, Hungario

    Saturday, July 17th, 2010

    Miercuri seara plec la Budapesta. Avionul Tarom (remarcați vă rog patriotismul) întârzie 20 minute la plecare asta dupa ce aeroportul schimba gate-ul la vreo 10 minute după ora programata de boarding. Noroc ca eram vaccinat la balcanisme de astea. Dar remarcabil, recuperează și ajunge la timp, cu prețul unor curbe mai strânse de ne-am simțit și noi ca în MIG.

    La Budapesta - o singura firma de taxi autorizata la aeroport. Putin mai scump insa foarte civilizat; mi-am adus aminte si eu de vremea cand la Otopeni era doar Flytaxi si lucrurile erau ok.  30 de minute de drum și am ajuns la hotel. În oraș temperaturi de Beirut: 36-37. Ce gulaș să mănânci pe vremea asta. Poate taboule.

    Seara un meeting, la un restaurant drăguț, așa… mai studențesc. Stresat de bucătăria maghiară picantă, grasă, cu gusturi puternice, violent amestecate m-am limitat la cea mai cuminte salata din meniu. Evident în ea oțet din belșug. Am supraviețuit totuși. Chiar îi spuneam colegului maghiar că dacă mai au multe călduri de genul ăsta vor trebui să-și schimbe bucătăria (și să adopte Coranul, am mai adăugat eu, chestie care nu știu dacă l-a distrat).

    Dimineața mă întâlnesc cu colegii din Austria și Germania și plecăm conduși de un coleg maghiar spre sala unde aveam întâlnirea. Pe drum trecem strada pe la un semafor care indica roșu. Nici-o mașină și mă uit cu satisfacție cum ungurul trece iar eu rămân împreună cu austronemții și așteptăm ca vitele să se facă verde. (deci iată, primul semn că și ăștia sunt maneliști, și se dau doar saxoni). Se face endlich verde și trecem și noi.

    Pe drum trecem pe lângă cea mai importantă biserică din Budapesta, pe care ne-o arată mândri: Bazilica Sf. Ștefan (sau Szent Istvan, ca să fiu mai precis). La care needucatul ăsta de român le aruncă întrebarea perfidă: da de ce se cheamă bazilică? e construită în stil bizantin, sau a fost ortodoxă, sau ce ? Că dacă era pe bune catolică îi spuneau catedrală… asta ca să le amintesc că Szent Istvan a fost inițial ortodox (pe motiv că ii plăcuseră mai mult ritualul și veșmintele) iar apoi și-a schimbat orientarea din motive politice… Întrebarea rămâne fără răspuns…

    Ajungem la sala de discuții și aici lucrurile se desfășoară bine. Ce e al lor e al lor. Sunt primitori, muncitori, simpatici, aproape că uiți toate clișeele cu care ne intoxică vadimii.

    Seara mergem cu toții, unguri, austrieci, germani și subsemnatul cu o etnie ușor neclară, la masă. De data asta ceva tradițional: dă-i cu palinca, da-i cu bere locală. Eu îmi iau o limonadă că sunt pocăit, spre ironia comesenilor. Începem să trăncănim diverse și încet încet ajungem la concediu. Cineva mă întreabă unde am fost, răspund ”Grecia” la care austriacul îmi spune că lui nu-i place în Grecia, că serviciile sunt proaste și că până și în Albania s-a simțit mai bine primit și a fost mai bine servit. Evident mă pregăteam să mă bat pentru poporul frate grec când se reped ungurii! Că vai că ce mult le place lor în Elada, că acolo e frumos, că atmosfera e relaxată, că nimeni nu se stresează, că grecii sunt așa drăguți când sunt haotici, etc.

    Stăteam și mă uitam cu gura căscată, pentru că știți, eu sunt manelist, dar ungurii !!!? Pe urmă mi-am adus aminte că și ei au venit din Orient și când au ajuns în pustă au ignorat indicatorul ”spre Finlanda”. Și că de fapt multe din caracteristicile lor (se aprind ușor, sunt înclinați spre extreme) sunt orientale, iar limba lor are multe cuvinte comune cu limba turcă.

    Și m-am simțit brusc mai puțin manelist. Mai ales că am putut să răspund afirmativ la întrebarea unui coleg ungur dacă, fiind român și deci cu origini latine, înțeleg ce scrie pe frontispiciul bazilicii Szent Istvan: Ego sum via, veritas et vita…

    Opera din Constanţa

    Saturday, July 17th, 2010

    Opera din Constanţa se închide. Se pare că acest teatru costă prea mult, aşadar, edilii constănţeni au decis închiderea teatrului.

    De acest teatru de operă mă leagă foarte multe amintiri plăcute, atât culturale (una din cele mai frumoase montări cu Boema acolo am văzut-o) cât şi profesionale (mergeam des la operă în perioada în care am fost implicat în primul proiect ISPA din România, anume pentru RAJA Constanţa).

    Închiderea teatrelor (lirice sau dramatice, indiferent) şi a bilbiotecilor înseamnă ruina culturală, care, în final va duce la ruina economică şi socială. Ceea ce se întâmplă acum la Constanţa reprezintă un act barbar, o înjosire a ideii de fiinţă civilizată. Dar Constanţa are nişte edili, iar pe constănţeni nu-i păzeşte nimeni de edilii lor.

    Link-ul aici

    Banc de sezon - primit prin e-mail

    Tuesday, June 29th, 2010

    Intr-o dimineata, stapanitorul unei cetati fu trezit de niste strigate care se auzeau din piata: “Hai la mere! Mere dulci cum n-ati mai gustat!”. Ridicandu-se indispus din pat si privind pe fereastra, vazu un targovet ce vindea, intr-adevar, mere, inconjurat de o multime de musterii.

    “Trebuie sa fie tare bune merele alea”, isi spuse mai-marele cetatii si, facandu-i-se pofta, il chema pe primul sau sfetnic si ii porunci: “Ia cinci galbeni si mergi in piata sa cumperi mere de la targovetul acela”.

    Primul sfetnic il chema pe paharnic si ii spuse: “Uite patru galbeni, du-te si cumpara mere”. Paharnicul se adresa, la randul sau, stolnicului: “Poftim trei galbeni, de care sa cumperi mere de la targovetul acela”.

    Stolnicul il chema pe primul strajer ii dadu doi galbeni si il trimise in piata. Acesta dadu un galben unui strajer din subordine, iar acela se duse la targovet si ii lua la rost: “Hei, ce tot strigi asa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetatii, iar drept pedeapsa mi-a poruncit sa-ti confisc caruta asta cu mere”. Zis si facut.

    Intors la seful sau, strajerul se lauda: “Am facut un targ nemaipomenit. Cu un galben am cumparat o jumatate din caruta cu mere a targovetului”.

    Primul strajer merse la stolnic: “M-am targuit si, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reusit sa cumpar un sac cu mere!”.

    Stolnicul - repede la paharnic: “Cu trei galbeni am luat o tolba intreaga cu mere”. Paharnicul dosi jumatate din cantitate si apoi merse la primul sfetnic: “Iata, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumatate de tolba cu mere”.

    Iar primul sfetnic se infatisa dinaintea stapinitorului cetatii si glasui: “Maria ta, iata, am indeplinit porunca. Numai ca de acei cinci galbeni n-am reusit sa targuiesc decat cinci mere”.

    Mai-marele cetatii musca dintr-un mar si cugeta: “Hmmm. Cinci mere pentru cinci galbeni. scump, foarte scump! Si, cu toate astea, targovetul acela avea o multime de cumparatori. Inseamna ca lumea o duce bine, are bani. Ia sa maresc eu birurile!”

    Proasta Circulatie

    Tuesday, June 15th, 2010

    Sergentul din mijlocul străzii ridică şi coboară băţul, parodiind în faţa Operei pe dirijorul în frac dinăuntru. Automobilele cu fotolii adânci ca mormintele, gătite şi iluminate pe dinăuntru ca nişte budoare, dintr-o lume ireală, se urmează, cerându-şi nerăbdător, cu ţipăt aristocratic de claxoane, drum. E astă-seară mare manifestare de artă, v-o spunem serios, şi fotoliul, scăldat într-o baie de lumină electrică, a fost plătit cu 1.000 de lei, exact preţul a două sute de pâini. Iată acum, aliniate ca un parter de flori şi plante, femeile cu umerii rotunzi, gâturi marmoreane mângâiate de coliere, mâinile albe încheiate cu cătuşe de aur şi platină.

    Suntem, domnilor, o ţară bogată, fără îndoială.

    Asta a putut constata ieri şi băieţaşul care, flămânzind de două zile pe străzile capitalei după ce a privit vreme îndelungată galantarele de la băcăniile împinse până în stradă şi până în nările celor flămânzi, s-a decis să fure o pâine de la o gheretă din marginea oraşului. Nu l-au tentat nici homarii şi langustele de la Ciobanu, nici şalăul cu spinarea lată de o palmă de la Teişani, nici rodiile, nici perele învelite în vată ca nişte păsări bolnave. El nu vrea decât o pâine şi e mai greu pentru unii, în această ţară, să aibă o pâine, decât pentru alţii să trimită acasă un coş cu icre negre, brânză scump putrezită şi pateuri cultivate încă înainte de gâtuirea păsării.

    Băiatul acesta n-avea decât 16 ani, dar mintea lui necoaptă a putut gândi stupid că e mai bine să fure, cu pereţii stomacului uscaţi şi lipiţi de foame, o pâine, decât să aştepte şi să încerce a obţine de la stat o furnitură. Greşeală scump plătită, căci a fost împuşcat de către simbolul ordinii noastre sociale, domnul sergent din post.

    Coliba puturoasă, cu trupuri măcinate de mizerie, alături de palate cu multe camere, în care pe divanuri, pe mescioare, fiecare obiect, aruncat parcă la întâmplare, reprezintă o valoare care ar schimba destinul unui om, asta e capitala simbolică a noastră.

    E o proastă distribuţie în ţara asta, ca într-un corp bolnav, distribuţia sângelui. Unele organe plesnesc de congestionate ce sunt, pe când altele, care lâncezesc, se atrofiază, se descompun, pentru că până la ele, în acelaşi corp, nu ajunge nici o picătură din lichidul nutritiv.

    E neîndoios că dacă un aeroplan ar putea zbura deasupra acestei capitale şi pilotul ar putea privi, ca în poveste, prin acoperişuri, ar vedea în acelaşi timp, alături de aşternutul cu zdrenţe în care femeia cu trupul mâncat de tuberculoză îşi alăptează copilul, şi dormitorul luxos, cu trupul curtezanei neroade frământat de voluptate, după ce a fost aţâţat de bunătăţi, plătite din jaful banului public.

    Sufletele copiilor se ofilesc de la duhoarea vieţii din jurul lor încă de mici. La 16 ani sunt împuşcaţi adolescenţi pentru că fură o pâine, iar la 20 de ani studenţii îşi strâng tâmplele în mâini deasupra cărţii, nu numai pentru că ameţiţi nu mai pricep nimic, dar ca să-şi potolească, printr-o crispare, crampele foamei.

    Ce viitor ne pregăteşte această hidoasă congestie a organismului social, ce posibilităţi să putem întrevedea în ţara lefurilor de 4 milioane anual, care stau în cântar cu pensiile de 500 lei lunar?

    Ce suflete pot creşte într-o astfel de mocirlă morală?

    Lişiţă tremurătoare, scoici flasce şi nuferi, frumoşi poate, dar paralitici, când noi avem nevoie de stejari şi brazi, de animale sănătoase, îmbătate de aer proaspăt.

    Trebuie să luăm aminte. Eprea multă suferinţă aci şi prea multă juisare neruşinată. Organe prea bine nutrite, năclăite de grăsime… şi inimi prea secătuite şi deznădăjduite.

    (Camil Petrescu, prin vocea personajului sau G.D.Ladima, în Patul lui Procust, publicat în  1933)

    Criza in balans

    Tuesday, May 18th, 2010

    Imi amintesc de vremurile lui Nea Nicu: era nasol dar erau bancuri senzationale.

    Cred ca ne apropiem de acele vremuri; am auzit un super bank, iata-l mai jos:

    Deoarece nu se mai poate cu actuala echipa guvernamentala, primul ministru al Romaniei s-a gandit sa aduca 9 experti japonezi pe posturile de ministri. Iata noii ministri:

    1. Nimika Nuimoka;

    2. Yaspaga Shidute;

    3. Vreypostu Daybanu;

    4. Undeypliku Katesparg;

    5. Winoakuma Kuosuma;

    6. Furatzara Kutotu;

    7. Bagabany Labayatu;

    8. Totkumita Madeskurk;

    9. Nufurytu Furyo

    Sayonara !

    Usturoiul chinezesc

    Monday, May 17th, 2010

    S-ar putea construi şcoli, spitale, s-ar putea face autostrăzi, parcări subterane, etc., dacă s-ar colecta la bugetul de stat suma incredibilă care se pierde prin contrabanda cu usturoi chinezesc.

    Citiţi aici .

    Noe, Made in China

    Tuesday, May 4th, 2010

    A fost nevoie de chinezi ca sa descopere Arca lui Noe, asta dupa ce vreo 5.000 de ani creștinii, evreii și musulmanii s-au străduit în zadar. O știre incredibila care a trecut neobservată…

    http://www.descopera.ro/dnews/6070030-incredibil-arca-lui-noe-a-fost-descoperita 

    Noi continuăm încă să căutăm flota.