Nu învățăm pentru școală, ci pentru viață. Complet eronat. Românii sunt pe ultimul loc la învățarea pentru viață și în timpul vieții. Detalii aici: Hotnews

Firma SVASTA Consult face training.

Aseară am plecat din Budapesta (deseori confundată de starurile rock și de ziariști ignoranți cu capitala desăvârșită a grădinei noastre carpatine - atât intracarpatină cât și extra) către Viena. Biletul îl aveam deja cumpărat din capitala desăvârșită mai sus menționată, citisem pe internet cum că trenul spre Viena pleacă la ora 19:10, așadar am purces la gară. La Keleti.

Acolo, trenul era menționat în mersul trenurilor cum că pleacă la Viena. La linia 9 (linia la care era trenul) scria că trenul care se afla pe acea linie merge la Viena. Pe tren, însă, scria altceva. La ghișeul de informații era coadă foarte mare, așa că am luat de bun ce văzusem pe internet, pe planul de mers al trenurilor și pe afișajul de la capătul stației. Și m-am suit în tren.

Cred că intuiți deja ce urmează.

Vine controlorul. Citeam când a venit el. Îi dau biletul, spun “Guten Abend” relativ indiferent și continui să citesc. El se uită la mine, se uită la bilet și apoi întreabă: “Do you speak english?” “Yes” răspund eu, presimțind ce va să vină. Și presimțirea nu mă înșeală, căci conductorul spune: “This train is not going to Vienna”. Prima întrebare care mi-a venit în cap a fost să-l întreb unde merge, dar imediat mi-am dat seama că n-are nici un sens. Nu mă interesa unde merge trenul, mă interesa un tren care să meargă unde voiam eu, adică la Viena. Conductorul spune mai departe: “You have to change at Gyor”. Conductorul scoate un mers al trenurilor și-mi arată cu degetul la ce oră pleacă trenul din Gyor către Viena (pesemne lipsise la ora la care s-au predat numeralele în engleză).

Am coborât la Gyor. La informații aflu că da, am un tren către Viena Vest la ora 4 dimineața (era 8 jumate seara) dar, mai am unul la 10 jumate (merge în Viena, da, dar doar la Meidling, nu la Vest). Nici nu voiam la Vest, voiam unul la Viena, iar cel care mergea doar la Meidling era foarte potrivit.

Și așa am ajuns la Viena la miezul nopții. Am prins ultimul trenuleț spre Traiskirchen și la ora 1 noaptea eram în pat.

Așadar, era cât p-aci să explorez grădina vecină. Noaptea. N-a fost să fie. Data viitoare.

Cum vii dinspre Ploiești, la intrarea în Ciolpani este un indicator pe care scrie “Cafe - Bar” și mai jos, “Informations Touristiques”. Îl puteți rata dacaă nu sunteți atenți, caz în care nu veți ști niciodată nimic despre atracțiile turistice din Ciolpani. Sau, dacă ar fi să mă iau după limba în care este scrie indicatorul, din Siolpani (se citește așa cum se scrie, și se scrie așa cum se citește). Presupun că în Ciolpani (unde n-am oprit niciodată), atracțiile turistice sunt atât de multe și răspândite încât ai nevoie de cineva care să îți facă un traseu, altfel te rătăcești și/sau te pierzi prin Ciolpani (Siolpani).

Dacă indicatorul ar fi fost pus la cealaltă intrare, dinspre București spre Ploiești, ar fi avut o minimă logică: informations touristiques ar fi putut însemna Muzeul Ceasului din Ploiești, Castelul Hașdeu din Câmpina, Peleș la Constanța, Brașov, Sighișoara, etc. Dar poate că Siolpani are mai mult de două intrări.

De fiecare dată, câmpinean fiind, când ies din Bucureşti către Câmpina trebuie să merg de la Piaţa Victoriei până la Arcul de Triumf pe un drum. Pietruit.

Drumul porneşte imediat de după Guvern şi merge către Piaţa Aviatorilor. Imediat ce se termină asfaltul şi începe pietrişul, sunt câteva gropi şi denivelări care te anunţă că partea frumoasă s-a terminat (deocamdată) şi intri în zona gri. Roţile încep să zdrăngăne pe pietrişul ăla şi trebuie să fiţi foarte atent să nu existe vreo piatră (sau mai multe) lipsă. În cazul în care tocmai ce a plouat şi pietrişul este ud, puteţi avea bafta unui accident spectaculos, modalitate nesperată de a ajunge la ştiri.

Drumul continuă până la Piaţa Aviatorilor. Pe măsură ce maşina merge mai departe, drumul evoluează în a se strica: este din ce în ce mai prost. Ajungeţi la Nasture. Ei, acolo, cineva a pus ASFALT! Maşina curge fluid câteva momente, dar nu vă bucuraţi prea mult: începe drumul de la Nasture către Arcul de Triumf! Ultima parte a acestui drum, cea mai proastă! În faţă se vede semaforul de la Arcul de Triumf şi cine a mai trecut pe-acolo ştie că de la semafor este iarăşi ASFALT! Pământul făgăduinţei!

Dar, trebuie, mai întâi să ajungi la semafor. Semaforul se îndepărtează, parcă, pe măsură ce mergi către el, parcă e o fata morgana. Drumul se strică din ce în ce, trebuie să încetineşti, nu poţi să mergi decât cu viteza a doua. Maşina se clatină, parcă ar merge pe un traseu de test de anduranţă a amortizoarelor. Sunt unii care trec pe lângă tine în viteză (şi un biciclist pare că trece în viteză p-acolo) şi-ţi dai seama că ăştia conduc maşinile altora.

Se vede semaforul. Se apropie. Ai vrea să accelerezi, dar nu ai curaj, pentru că gropile şi denivelările nu s-au terminat încă. Semaforul este încă verde. Ştii că dincolo de el este asfalt şi poţi să conduci fără să ai teamă că sar roţile. Te apropii. Culoarea verde se măreşte şi vrei să treci. Şi, atunci, chiar înainte de semafor ţi şe aşterne în faţă o GROAPĂ mare, cu margini ascuţite pe care o vezi şi ţi se pare foooooarte mare. Este Finit coronat opus. Te întrebi repede dacă să frânezi înainte de groapă şi să treci încet sau să accelerezi şi să zbori peste. Nesimţitul de serviciu vine din spate făcând semn cu farurile, forţând trecerea. Se aude zgomotul maşinii tale trecând peste (şi prin) groapă, se mai aude un zgomot (maşina nesimţitului de serviciu, ceea ce dă un minim sentiment de satisfacţie) şi gata! Ai ajuns pe asfalt. Pietrişul s-a terminat!

Am tot citit despre acel drum. Ştiţi de ce nu se asfaltează? Pentru că e MONUMENT ISTORIC !!!

Avem puţin peste 100 de postări. E binişor. De-aia bag un pic de cifre: peste 4.000 de vizitatori (nu ştiu dacă e mult sau puţin), svasta.ro este primul dintre “referreri”, alinivan.blogspot.com este al treilea (cu o oarecare mândrie!).

Cuvintele cu care oamenii ne-au găsit (în principal pe Google) sunt (selecţie, evident):

“calculaţia costurilor”,

“gabriela alcea” - cu ghilimele şi fără-  (se pare că Gabi chiar face impresie pe unde trece şi noi, ca fraierii, n-am scris decât o singură dată despre ea),

“borduri logan” (ăsta ştiu la ce post a ajuns),

“alcea gabriela ” (asta-i culmea!),

“scandinavia balcanilor” (ăsta ar putea să fie brand de ţară, la mişto, evident!)

“unilact” (bună brânza lui, mai căutaţi)

“nicolae bretan” (surprinzător!),

“nevoia de instruire”, “nevoia de training”, “sostakovici”, “rigoletto la sibiu”, “branza burduf la vanzare”, “cum sa scriem o carte de management” (chiar credea că va afla răspunsul de pe internet?), “ina” (da’ ne-a găsit pe noi!), “partituri religioase” (frumos!), “pitagora din samos” (se pare că avem cititori elevaţi), “videoclipuri cu hannah montana” (oameni buni, cine e hannah montana de care tot aud în ultima vreme? inclusiv Mihai zice că s-a săturat de ea / asta), “curs de management teatral” (da, ştiu sunt mulţi care vor asta, inclusiv un director de operă pe care-l ştiu bine şi un director de filarmonică dintr-un frumos oraş ardelenesc).

Am avut vizitatori din România şi cam toată Europa, apoi din America de Nord, Argentina, Rusia, China, Kazahstan (da!), Australia, Nigeria (din nou, da!). Top trei este format din România, Statele Unite, Germania. Vizitatorii din Austria sunt abia pe locul 7 (cred că acolo ar trebui să facem promovare intensă, dar bine măcar că sunt în top zece, urmaţi de Mexic şi Franţa).

… postări! Cu asta inclusiv. Mai avem puţin şi facem 1001.

o chestie care trebuie schimbată o dată la câteva luni. Nu ştiu dacă îmi aduc aminte de toate, care mai de care mai inteligente şi mai aiuristice: “România eternă şi fascinantă”, “Fabulospirit” (asta a fost tare! şi tare scurtă viaţa lui, a brand-ului), apoi “Land of choice” (repede parafrazată în “End of Choice”) ca acum să avem brand-ul ăsta cu Grădina. Nici n-apucă brandurile astea să se învechească puţin, să capete un pic de patină că hop! trebuie schimbate.

Mă întreb aşa, ca românu, dacă turiştii străini vin în ţara cu brandu’ sau vin în ţara în care se simt bine. Cred, totuşi, că vin în ţara cu brandu’. Nu vedeţi ce de turişti străini tot vin în România de când se tot schimbă brandu’?

Opera din Constanţa se închide. Se pare că acest teatru costă prea mult, aşadar, edilii constănţeni au decis închiderea teatrului.

De acest teatru de operă mă leagă foarte multe amintiri plăcute, atât culturale (una din cele mai frumoase montări cu Boema acolo am văzut-o) cât şi profesionale (mergeam des la operă în perioada în care am fost implicat în primul proiect ISPA din România, anume pentru RAJA Constanţa).

Închiderea teatrelor (lirice sau dramatice, indiferent) şi a bilbiotecilor înseamnă ruina culturală, care, în final va duce la ruina economică şi socială. Ceea ce se întâmplă acum la Constanţa reprezintă un act barbar, o înjosire a ideii de fiinţă civilizată. Dar Constanţa are nişte edili, iar pe constănţeni nu-i păzeşte nimeni de edilii lor.

Link-ul aici

În iunie s-au împlinit 5 ani de când facem seminarii de achiziţii publice pe baze comerciale (prin programe ale Uniunii Europene facem de vreo 10).

5 ani de când clienţii noştri ne consideră ca fiind cei mai buni. În timpul ăsta am strâns un număr relativ mare de participanţi la astfel de seminarii.

Ne-am întrebat (în perioadele de glorie, atunci când erau persoane care se rugau de noi să fie primiţi la seminar) ce este mai important: comercialul (exprimat prin numărul mare de participanţi), sau procesul de învăţare (afectat în cazul unui număr mare de participanţi). Am ales procesul de învăţare în dauna comercialului, pentru că am decis că nu dăm tunuri, ci facem training. În achiziţii publice.

Am fost copiaţi din interior şi apoi, colegi de-ai noştri au plecat spre firme concurente (sau au înfiinţat firme concurente), crezând că au învăţat tot ce se poate învăţa şi acum ne pot depăşi. Ştiţi clişeul: speranţa moare ultima.

Am fost copiaţi din afară, de alte firme, care apoi ne-au spus că aşa au învăţat ei la Harvard şi la Cambridge, la cursuri de scurtă durată.

Instituţii ale statului Român au decis să intervină negativ în realizarea de seminarii, prin interzicerea lectorilor să participe la seminariile noastre şi prin oprirea sistemului “demo” al SEAP în zilele în care noi organizam cursuri.

Am luat parte la înfiinţarea de ONG-uri în domeniul instruirii funcţionarilor publici şi apoi ne-am retras atunci când aceste ONG-uri au fost “confiscate” (că e un cuvânt la modă) de diverse instituţii ale statului Român.

Dar, dincolo de toate astea, noi am făcut training. Pe bune. Oamenii veneau în sala de seminar, ştiau că stau de la 9 la 5 după amiaza (indiferent că era Bucureşti, Sinaia, Predeal sau Viena) şi ştiau că pleacă de acolo “cu lecţia învăţată”.

Ştiau că avem cei mai buni lectori, atât pe legislaţie cât şi pe SEAP. Ştiau că la noi nu se recită legislaţia, nu se spun doar “ce”-urile, ci şi “de ce”-urile.

Noi explicăm, dăm exemple, preluăm probleme şi căutăm soluţii în sala de seminar, până la terminarea seminarului. Noi întrebăm de o sută de ori, de o mie de ori, dacă e nevoie, “aţi înţeles?” pentru a fi siguri că nimeni nu pleacă “ne-înţeles” din sala de seminar.

Noi facem carte. Facem training în achiziţii publice. Pe bune.

Dimineaţă, la Sibiu, mic dejun la Wien Cafe şi discuţie cu partenerul sibian. Apoi, partenerul sibian face cinste cu vizitarea Muzeului Farmaciei din Sibiu (Fain!). Ulterior, vizită la Filarmonica Sibiu (vechi client al firmei SVASTA Consult) care ne invită (pe mine şi pe partenerul sibian) în sala de concerte unde se desfăşoară un concurs de interpretare la pian. Ascultăm Prokofiev, Bach, Chopin.

Mai am jumătate de oră până la întâlnirea de la prânz, aşadar mă duc la Schiller Buchhandlung să-mi cumpăr cărţi: Herta Müller (invariabil!) şi Günter Grass. Vine ora la care trebuie să mă întâlnesc, pentru masa de prânz, cu o femeie superbă, profesoară de germanistică la Universitatea din Sibiu. O masă de prânz de două ore care trec ca o clipă, dar cu o conversaţie spumoasă şi efervescentă. Evident, desertul nu putea fi decât o nouă vizită la Sala Thalia: Musorgski, Beethoven, Mozart, din nou Prokofiev.

Apoi am plecat spre Reşiţa.

Mi-aş dori să fie aşa fiecare zi de muncă. Din păcate, nu sunt. Dar sper să le pot face să fie (ca să nu termin pesimist!).