Avem puţin peste 100 de postări. E binişor. De-aia bag un pic de cifre: peste 4.000 de vizitatori (nu ştiu dacă e mult sau puţin), svasta.ro este primul dintre “referreri”, alinivan.blogspot.com este al treilea (cu o oarecare mândrie!).

Cuvintele cu care oamenii ne-au găsit (în principal pe Google) sunt (selecţie, evident):

“calculaţia costurilor”,

“gabriela alcea” - cu ghilimele şi fără-  (se pare că Gabi chiar face impresie pe unde trece şi noi, ca fraierii, n-am scris decât o singură dată despre ea),

“borduri logan” (ăsta ştiu la ce post a ajuns),

“alcea gabriela ” (asta-i culmea!),

“scandinavia balcanilor” (ăsta ar putea să fie brand de ţară, la mişto, evident!)

“unilact” (bună brânza lui, mai căutaţi)

“nicolae bretan” (surprinzător!),

“nevoia de instruire”, “nevoia de training”, “sostakovici”, “rigoletto la sibiu”, “branza burduf la vanzare”, “cum sa scriem o carte de management” (chiar credea că va afla răspunsul de pe internet?), “ina” (da’ ne-a găsit pe noi!), “partituri religioase” (frumos!), “pitagora din samos” (se pare că avem cititori elevaţi), “videoclipuri cu hannah montana” (oameni buni, cine e hannah montana de care tot aud în ultima vreme? inclusiv Mihai zice că s-a săturat de ea / asta), “curs de management teatral” (da, ştiu sunt mulţi care vor asta, inclusiv un director de operă pe care-l ştiu bine şi un director de filarmonică dintr-un frumos oraş ardelenesc).

Am avut vizitatori din România şi cam toată Europa, apoi din America de Nord, Argentina, Rusia, China, Kazahstan (da!), Australia, Nigeria (din nou, da!). Top trei este format din România, Statele Unite, Germania. Vizitatorii din Austria sunt abia pe locul 7 (cred că acolo ar trebui să facem promovare intensă, dar bine măcar că sunt în top zece, urmaţi de Mexic şi Franţa).

no comments »

… postări! Cu asta inclusiv. Mai avem puţin şi facem 1001.

no comments »

o chestie care trebuie schimbată o dată la câteva luni. Nu ştiu dacă îmi aduc aminte de toate, care mai de care mai inteligente şi mai aiuristice: “România eternă şi fascinantă”, “Fabulospirit” (asta a fost tare! şi tare scurtă viaţa lui, a brand-ului), apoi “Land of choice” (repede parafrazată în “End of Choice”) ca acum să avem brand-ul ăsta cu Grădina. Nici n-apucă brandurile astea să se învechească puţin, să capete un pic de patină că hop! trebuie schimbate.

Mă întreb aşa, ca românu, dacă turiştii străini vin în ţara cu brandu’ sau vin în ţara în care se simt bine. Cred, totuşi, că vin în ţara cu brandu’. Nu vedeţi ce de turişti străini tot vin în România de când se tot schimbă brandu’?

no comments »

Luni l-am dus pe Filip la Gara de nord, pleca la Oradea. Trenul, planificat sa plece la 8 si 8 minute (o oră de-a dreptul ironică) a plecat pe la 9, deci cu o ora intarziere. In final a avut 3 ore de intarziere la Oradea. Si, ma uitam pe tabela de mersul trenurilor, nu exista nici un tren care sa nu aiba o intarziere, cat de mica. Cred că era chestie de ambiție între conductorii de tren și licitau la centrul logistic al CFR (îmi imaginez că există așa ceva. deși imaginația mea e poate exagerată) care să aibă întârziere mai mare.

În final a plecat trenul. Un şarpe trist și murdar, într-o gară coșcovită cu ceferiști prăfuiți, reflectau cum nu  se poate mai bine starea infrastructurii feroviare din România.

Cu puțin înainte să plece trenul, Filip (3 ani) a vrut la toaletă. Mama lui m-a intrebat: unde să mă duc ? Zic: uite acolo o toaletă, e privată, dai banu, poate totuși e decentă… Mama lui mi-a replicat că ea se duce la McDonald la care eu i-am spus că e sclava brandurilor (dar că nu are decât, că doar e mama copilului, are full decision în ceea ce îl privește. Eu sunt doar consultativ, ca și consiliul național al magistraturii când numește președintele procuri și judecători. Adică îl consultă da’ nu ține cont de el).

Se întorc ok, Filip ceva mai ușor, iar mama lui ceva mai relaxată, semn că brandul și-a respectat valorile din spatele numelui (mâncarea sucks, buda ok).

După ce pleacă trenul… mă încearcă și pe mine sentimentul necesității. Cei drept stăteam de 2 ore în gara și mai băusem și eu niște apă, să îmi treacă năduful provocat de Celsius si de Berceanu. Și bineînțeles, ca să demonstrez soției că eu, spre deosebire de ea, nu sunt sclavul brandurilor, mă duc la toaleta privată autohtonă.

A fost superb.

Vă recomand cu căldură, dacă ajungeți în gară, să dați o tură. Costă numai 1 leu (la banii ăștia puteți merge ca la muzeu, chiar dacă nu aveţi nevoie); e poziționată între Spring time și McDonald. Poate ar merita un loc pe Google maps.

Mai întâi, după ce dai colțul, cobori în jos (ca un luceafăr, evident). Jos este tanti in charge. O apariție ravisantă, așa cam pe la vreo 130 de kg, machiată gen Mariana Nicolesco in Cio-cio San. I-am pus respectuos pe măsuță 1 leu după care mi-a spus că dacă vreau să mă șterg pe mâini îmi poate da hârtie. Ușor îngrozit de cum ar fi arătat hârtia am refuzat și m-am îndreptat către sala principală. Chiuvete pe stânga, uşi albastre pe dreapta. Afișe scrise cu galben-verde: vă rugăm folosiți toaleta cum trebuie. Am deschis una din uşi şi am intrat cugetând la ”oare cum trebuie” și la sensul vieții în general. The toilet - turkish style. După ce am rezolvat motivul vizitei, am ieșit afară cu gândul să mă spăl pe mâini. Câteva chiuvete stăteau disponibile, cu robinetul de apă caldă demontat. Câtă preocupare pentru încălzirea globală ! Mă spăl pe mâini, rememorez că uscător de mâini nu se există iar hârtia am refuzat-o și mă șterg gânditor de pantaloni, îndreptându-mă spre ieșire. La ieșire, Cio-Cio San de Grivița  trona la fel de imperturbabilă și am avut de data asta ocazia să remarc alături de ea o imensă icoană a Fecioarei Maria, frumoasă de altfel, înconjurată de diferite anunțuri și îndemnuri la comportament civic de genul păstrați curățenia, nu fumați în toaletă și, culmea, bărbieritul interzis !

M-am făcut din nou luceafăr, am urcat în sus, unde mă aștepta soția. Ei, cum a fost ? mă întreabă ea zâmbind ironic. Cum să fie, super ! am răspuns eu. E un must see, nu vrei să te duci ? La care soția, obișnuită cu ciudățeniile mele estetice mă refuză.

Păcat, îi răspund. Locul ar putea concura liniștit pentru MBE.

MBE ?  mă întreabă ea.

Da, MBE, adică Most Balcanic Experience răspund eu, probabil marcat de discuţiile din ultimele zile despre brandul de ţară, cu vaga impresie că iar au ales greşit şi probabil nu ştiau de toaleta din gară.

Nevertheless, ce facem, o punem pe Google maps ?

2 comments »

Miercuri seara plec la Budapesta. Avionul Tarom (remarcați vă rog patriotismul) întârzie 20 minute la plecare asta dupa ce aeroportul schimba gate-ul la vreo 10 minute după ora programata de boarding. Noroc ca eram vaccinat la balcanisme de astea. Dar remarcabil, recuperează și ajunge la timp, cu prețul unor curbe mai strânse de ne-am simțit și noi ca în MIG.

La Budapesta - o singura firma de taxi autorizata la aeroport. Putin mai scump insa foarte civilizat; mi-am adus aminte si eu de vremea cand la Otopeni era doar Flytaxi si lucrurile erau ok.  30 de minute de drum și am ajuns la hotel. În oraș temperaturi de Beirut: 36-37. Ce gulaș să mănânci pe vremea asta. Poate taboule.

Seara un meeting, la un restaurant drăguț, așa… mai studențesc. Stresat de bucătăria maghiară picantă, grasă, cu gusturi puternice, violent amestecate m-am limitat la cea mai cuminte salata din meniu. Evident în ea oțet din belșug. Am supraviețuit totuși. Chiar îi spuneam colegului maghiar că dacă mai au multe călduri de genul ăsta vor trebui să-și schimbe bucătăria (și să adopte Coranul, am mai adăugat eu, chestie care nu știu dacă l-a distrat).

Dimineața mă întâlnesc cu colegii din Austria și Germania și plecăm conduși de un coleg maghiar spre sala unde aveam întâlnirea. Pe drum trecem strada pe la un semafor care indica roșu. Nici-o mașină și mă uit cu satisfacție cum ungurul trece iar eu rămân împreună cu austronemții și așteptăm ca vitele să se facă verde. (deci iată, primul semn că și ăștia sunt maneliști, și se dau doar saxoni). Se face endlich verde și trecem și noi.

Pe drum trecem pe lângă cea mai importantă biserică din Budapesta, pe care ne-o arată mândri: Bazilica Sf. Ștefan (sau Szent Istvan, ca să fiu mai precis). La care needucatul ăsta de român le aruncă întrebarea perfidă: da de ce se cheamă bazilică? e construită în stil bizantin, sau a fost ortodoxă, sau ce ? Că dacă era pe bune catolică îi spuneau catedrală… asta ca să le amintesc că Szent Istvan a fost inițial ortodox (pe motiv că ii plăcuseră mai mult ritualul și veșmintele) iar apoi și-a schimbat orientarea din motive politice… Întrebarea rămâne fără răspuns…

Ajungem la sala de discuții și aici lucrurile se desfășoară bine. Ce e al lor e al lor. Sunt primitori, muncitori, simpatici, aproape că uiți toate clișeele cu care ne intoxică vadimii.

Seara mergem cu toții, unguri, austrieci, germani și subsemnatul cu o etnie ușor neclară, la masă. De data asta ceva tradițional: dă-i cu palinca, da-i cu bere locală. Eu îmi iau o limonadă că sunt pocăit, spre ironia comesenilor. Începem să trăncănim diverse și încet încet ajungem la concediu. Cineva mă întreabă unde am fost, răspund ”Grecia” la care austriacul îmi spune că lui nu-i place în Grecia, că serviciile sunt proaste și că până și în Albania s-a simțit mai bine primit și a fost mai bine servit. Evident mă pregăteam să mă bat pentru poporul frate grec când se reped ungurii! Că vai că ce mult le place lor în Elada, că acolo e frumos, că atmosfera e relaxată, că nimeni nu se stresează, că grecii sunt așa drăguți când sunt haotici, etc.

Stăteam și mă uitam cu gura căscată, pentru că știți, eu sunt manelist, dar ungurii !!!? Pe urmă mi-am adus aminte că și ei au venit din Orient și când au ajuns în pustă au ignorat indicatorul ”spre Finlanda”. Și că de fapt multe din caracteristicile lor (se aprind ușor, sunt înclinați spre extreme) sunt orientale, iar limba lor are multe cuvinte comune cu limba turcă.

Și m-am simțit brusc mai puțin manelist. Mai ales că am putut să răspund afirmativ la întrebarea unui coleg ungur dacă, fiind român și deci cu origini latine, înțeleg ce scrie pe frontispiciul bazilicii Szent Istvan: Ego sum via, veritas et vita…

no comments »

Opera din Constanţa se închide. Se pare că acest teatru costă prea mult, aşadar, edilii constănţeni au decis închiderea teatrului.

De acest teatru de operă mă leagă foarte multe amintiri plăcute, atât culturale (una din cele mai frumoase montări cu Boema acolo am văzut-o) cât şi profesionale (mergeam des la operă în perioada în care am fost implicat în primul proiect ISPA din România, anume pentru RAJA Constanţa).

Închiderea teatrelor (lirice sau dramatice, indiferent) şi a bilbiotecilor înseamnă ruina culturală, care, în final va duce la ruina economică şi socială. Ceea ce se întâmplă acum la Constanţa reprezintă un act barbar, o înjosire a ideii de fiinţă civilizată. Dar Constanţa are nişte edili, iar pe constănţeni nu-i păzeşte nimeni de edilii lor.

Link-ul aici

no comments »

În iunie s-au împlinit 5 ani de când facem seminarii de achiziţii publice pe baze comerciale (prin programe ale Uniunii Europene facem de vreo 10).

5 ani de când clienţii noştri ne consideră ca fiind cei mai buni. În timpul ăsta am strâns un număr relativ mare de participanţi la astfel de seminarii.

Ne-am întrebat (în perioadele de glorie, atunci când erau persoane care se rugau de noi să fie primiţi la seminar) ce este mai important: comercialul (exprimat prin numărul mare de participanţi), sau procesul de învăţare (afectat în cazul unui număr mare de participanţi). Am ales procesul de învăţare în dauna comercialului, pentru că am decis că nu dăm tunuri, ci facem training. În achiziţii publice.

Am fost copiaţi din interior şi apoi, colegi de-ai noştri au plecat spre firme concurente (sau au înfiinţat firme concurente), crezând că au învăţat tot ce se poate învăţa şi acum ne pot depăşi. Ştiţi clişeul: speranţa moare ultima.

Am fost copiaţi din afară, de alte firme, care apoi ne-au spus că aşa au învăţat ei la Harvard şi la Cambridge, la cursuri de scurtă durată.

Instituţii ale statului Român au decis să intervină negativ în realizarea de seminarii, prin interzicerea lectorilor să participe la seminariile noastre şi prin oprirea sistemului “demo” al SEAP în zilele în care noi organizam cursuri.

Am luat parte la înfiinţarea de ONG-uri în domeniul instruirii funcţionarilor publici şi apoi ne-am retras atunci când aceste ONG-uri au fost “confiscate” (că e un cuvânt la modă) de diverse instituţii ale statului Român.

Dar, dincolo de toate astea, noi am făcut training. Pe bune. Oamenii veneau în sala de seminar, ştiau că stau de la 9 la 5 după amiaza (indiferent că era Bucureşti, Sinaia, Predeal sau Viena) şi ştiau că pleacă de acolo “cu lecţia învăţată”.

Ştiau că avem cei mai buni lectori, atât pe legislaţie cât şi pe SEAP. Ştiau că la noi nu se recită legislaţia, nu se spun doar “ce”-urile, ci şi “de ce”-urile.

Noi explicăm, dăm exemple, preluăm probleme şi căutăm soluţii în sala de seminar, până la terminarea seminarului. Noi întrebăm de o sută de ori, de o mie de ori, dacă e nevoie, “aţi înţeles?” pentru a fi siguri că nimeni nu pleacă “ne-înţeles” din sala de seminar.

Noi facem carte. Facem training în achiziţii publice. Pe bune.

no comments »

Dimineaţă, la Sibiu, mic dejun la Wien Cafe şi discuţie cu partenerul sibian. Apoi, partenerul sibian face cinste cu vizitarea Muzeului Farmaciei din Sibiu (Fain!). Ulterior, vizită la Filarmonica Sibiu (vechi client al firmei SVASTA Consult) care ne invită (pe mine şi pe partenerul sibian) în sala de concerte unde se desfăşoară un concurs de interpretare la pian. Ascultăm Prokofiev, Bach, Chopin.

Mai am jumătate de oră până la întâlnirea de la prânz, aşadar mă duc la Schiller Buchhandlung să-mi cumpăr cărţi: Herta Müller (invariabil!) şi Günter Grass. Vine ora la care trebuie să mă întâlnesc, pentru masa de prânz, cu o femeie superbă, profesoară de germanistică la Universitatea din Sibiu. O masă de prânz de două ore care trec ca o clipă, dar cu o conversaţie spumoasă şi efervescentă. Evident, desertul nu putea fi decât o nouă vizită la Sala Thalia: Musorgski, Beethoven, Mozart, din nou Prokofiev.

Apoi am plecat spre Reşiţa.

Mi-aş dori să fie aşa fiecare zi de muncă. Din păcate, nu sunt. Dar sper să le pot face să fie (ca să nu termin pesimist!).

no comments »

Intr-o dimineata, stapanitorul unei cetati fu trezit de niste strigate care se auzeau din piata: “Hai la mere! Mere dulci cum n-ati mai gustat!”. Ridicandu-se indispus din pat si privind pe fereastra, vazu un targovet ce vindea, intr-adevar, mere, inconjurat de o multime de musterii.

“Trebuie sa fie tare bune merele alea”, isi spuse mai-marele cetatii si, facandu-i-se pofta, il chema pe primul sau sfetnic si ii porunci: “Ia cinci galbeni si mergi in piata sa cumperi mere de la targovetul acela”.

Primul sfetnic il chema pe paharnic si ii spuse: “Uite patru galbeni, du-te si cumpara mere”. Paharnicul se adresa, la randul sau, stolnicului: “Poftim trei galbeni, de care sa cumperi mere de la targovetul acela”.

Stolnicul il chema pe primul strajer ii dadu doi galbeni si il trimise in piata. Acesta dadu un galben unui strajer din subordine, iar acela se duse la targovet si ii lua la rost: “Hei, ce tot strigi asa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetatii, iar drept pedeapsa mi-a poruncit sa-ti confisc caruta asta cu mere”. Zis si facut.

Intors la seful sau, strajerul se lauda: “Am facut un targ nemaipomenit. Cu un galben am cumparat o jumatate din caruta cu mere a targovetului”.

Primul strajer merse la stolnic: “M-am targuit si, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reusit sa cumpar un sac cu mere!”.

Stolnicul - repede la paharnic: “Cu trei galbeni am luat o tolba intreaga cu mere”. Paharnicul dosi jumatate din cantitate si apoi merse la primul sfetnic: “Iata, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumatate de tolba cu mere”.

Iar primul sfetnic se infatisa dinaintea stapinitorului cetatii si glasui: “Maria ta, iata, am indeplinit porunca. Numai ca de acei cinci galbeni n-am reusit sa targuiesc decat cinci mere”.

Mai-marele cetatii musca dintr-un mar si cugeta: “Hmmm. Cinci mere pentru cinci galbeni. scump, foarte scump! Si, cu toate astea, targovetul acela avea o multime de cumparatori. Inseamna ca lumea o duce bine, are bani. Ia sa maresc eu birurile!”

no comments »

Are toate şansele să devină opera mea preferată. Sfârşitul actului I mi-a sunat în urechi azi toată ziua. Am găsit o înregistrare faină, de la Metropolitan, cu James Levine la pupitru.

Povestea îmi place, iarăşi, la nebunie. Are o singură scăpare, pe care nu o spun, o păstrez pentru mine, ca să fie una din enigmele Turandot.

Nu mă dă pe spate montarea de la ONB (de fapt, e mult spus montare), dar Tibi Soare a reuşit prin muzică să suplinească lipsa mişcării şi a regiei complete.

Găsesc fantastică atracţia pe care o are Turandot asupra tuturor, atât în calitate de muzică, dar mai ales în calitate de prinţesă. Hieratică. Intangibilă. Sfinx(ă). Puternică. Muzica o caracterizează întru totul. Nu poţi să nu te laşi stăpânit de ea, cu toate că ştii că te absoarbe şi te face sclav.

Sper ca până la primul client să mă rup de vraja acestei opere şi să pot gândi rece. Deocamdată sunt sub (şi în) imperiul lui Turandot.

no comments »